În liniștea nopții de mormânt,
Fiori pe spate te străbat,
Iar trupul ți-e înspăimântat
De magia întunecată a nopții.
E liniște deplină.
Copacii abia se-nclină
În adierea vântului nocturn
Ce înoată-n tăcerea asurzitoare,
Făcând sângele scrum.
Ți-e frică, dar continui
În a nopții vrajă să te pierzi,
Sub lumina selenară,
Într-o spaimă fără sens.
Frumusețea-ntunecată a unui farmec blestemat
Te omoară și te-nalță într-un gând hipnotic necurat.
Adamicul păcat printre coama întunericului se ivește
Și te trage-n înfiorătoarele adâncuri în timp ce strălucește.
E o vrajă tălmăcită cu-n mister codificat,
Într-o creștere perpetuă, în loc să fie anulat.
Te-nspăimântă și te-ncântă molcomul funebru
Al descântecului selenar îngânat de freamătul acerb.
Închizi ochii. Te scufunzi, încet în al tău vis,
Sub altarul diamantelor țesute-n infinitul abis.
Se-oprește timpu-n loc pentru feericul moment,
Pentru noi și sufletele noastre, unite printr-un sentiment.
