Te pierzi
în seninătatea cerului nocturn.
E un abis întunecat spintecat și luminat
doar de-un disc de-argint,
incomplet strălucit.

Te scufunzi
în catharsisul întunericului,
privind vrăjit valsul stafiilor fugitive
ce săgeată liniștea de mormânt.

Amenință,
biata lună suferindă după al ei prinț,
vrând să o înghită pe vecie să se facă nevăzută.

Dar ea luptă
și învinge,
nu se lasă înghițita, deși vălul ceții e tot mai dens
și dizolvă întreaga lume.

Ești doar o statuie
în dezlănțuirea fumurie fantomatică, apocaliptică
și simți cum te pietrifici încet-încet
pe măsură ce norul înghite cerul bucată cu bucată,
vrând să-și prindă prada odată.