Ziua 19

Astăzi, stând în tren am realizat ca timpul petrecut aici, în Schkeuditz West, a fost unul de vis. Spun asta pentru că pe parcursul celor trei săptămâni toți am devenit din simpli colegi de clasa sau școală, adevărați prieteni, iar datorită acestei noi relații dintre noi am reușit sa lucram foarte bine în echipa(ca o familie as putea spune).

De exemplu astăzi, in cea de-a nouăsprezecea zi  petrecuta la firma IT, profesorul ne-a explicat despre metodele de securitate a rețelelor( configurarea hardului/softului, antivirus, DMZ- Demilitarised Zone, backup).  Dupa aceata lectie teoretică am instalat, la început  individual apoi şi în echipa,  dispozitive de rețea.

Cu ajutorul aplicațiilor Antivirus si Soft Router, folosindu-ne de operațiile de configuarare și partajare am reușit ca la sfârșitul orelor de practică din această zi să realizăm o rețea securizată.

La întoarcerea în campus colegii mei au lucrat din greu pentru a finaliza MiniGhidul .

Si sfârșit, după atâta muncă, seara ne-am relaxat… unii la clubul din incinta campusului ,iar unii vizitand împrejurimile oraşului Schkeuditz.

Andra Ioana Tanasă

Ultima zi

 Ne treziserăm dis-de-dimineaţă după o noapte lungă în care am tot povestit şi ne-am amintit lucruri amuzante de pe parcursul călătoriei.. Pur şi simplu nu am avut somn, aşa că zorii ne-au adus o şi mai mare dificultate în a ne începe bagajele.

Emoţia nu era singura care ne-a adus probleme la împachetat, ci şi urma de melancolie din suflete, căci urma să spunem “Auf Wiedersehen!” locului pe care pentru trei săptămâni l-am putut numi <<acasă>>, urma să nu ne mai bucurăm de atâta libertate, independenţă şi forţă proprie de decizie – fiindcă acest timp ne-a permis sa ne familiarizăm cât de cât cu direcţia pe care o va lua viaţa noastră viitoare, cu maturitatea.

Pe de o parte eram foarte nerăbdători să plecăm – familiile şi prietenii ne aşteptau dornici de revedere – dar ceva ne ţinea încă acolo.. Ne-am luat rămas-bun de la polonezi şi portughezi, cu strângeri de mână, cu lacrimi în ochi, apoi adăpostiţi de vânt, am stat la bucătărie cu Josip – bucătarul din Croaţia, un băiat pe cinste care ne-a gătit zi de zi cu măiestrie şi care ne mai spunea din când în când “Mulţumesc” în loc de “Poftă bună!”.

Momentele din urmă au trecut cel mai greu, parcă Leipzigul nu ne lăsa să plecăm acasă, căci minutarul se învârtea leneş.

Vremea mohorâtă reflecta perfect starea noastră, căci odată ajunşi pe aeroport ne ţineam strâns de mâni şi ne uitam pe ferestrele largi spre orizont – acolo puteam vedea pentru ultima dată Schkeuditz-ul.

După ce dl Andras ne-a spus ultimele cuvinte de rămas-bun, am “sărit de gâtul lui” mulţumindu-i din suflet pentru ajutorul oferit, apoi cu grabă ne-am urcat pe scările rulante ce duceau spre linia 4 de zbor.. În rest totul a fost ca un vis, fiindcă ne-am trezit buimaci la 07:00 în faţa liceului, cu părinţii ce ne luau în braţe.