Desen: Gabriela Ifrim, IX E
Ai plecat în vacanță cu tot cu gândul ce îi aparține altei persoane. Deși nu știi cui, simți undeva în interiorul tău o dorință arzătoare că ar trebui să fie al cuiva, într-o zi. Ca să îți umpli acel gol, iei o piatră de pe jos sperând că te va consola.
Arată ca o inimă, dar nu una rotundă, ci ascuțită și parcă nesimetrică, desenată de cea mai rigidă mână. Deși te înțeapă când o ții în mână, ceva nu te lasă să o înlocuiești. Găsești frumusețe și în ea. Ridici privirea, încercând să te bucuri de natură. Vezi cum razele soarelui străbat golurile copacilor și cad pe iarbă, culoarea aceea gălbuie când firele câmpului bifurcă lumina îți oferă o stare de liniște. Simți că totul e frumos și că totul o să fie bine, într-o zi.
Desfaci palma și vezi cum piatra parcă strălucește, parcă e un soare. Acum nu mai este trasă din linii așa dure, îți amintește de acea persoană și, pentru că nu îi poți confesa aceste sentimente de admirație, începi să o strângi și o strângi tare și mai tare, sperând că roca va conserva tot ce se întâmplă. Te doare mâna și cu toate astea nu te oprești. Ești de părere că este singura durere pe care merită să o simți. Ușor, ușor mâna parca se modelează după conturul pietrei.
Urci dealuri, cobori văi. Fiecare pas, fiecare rază de soare care îți arde, dar mângâie fața, și fiecare gând sunt absorbite de o simplă piatră. Acum nu mai este doar o piatră, este o bucată din tine într-un ambalaj tare de rocă. Acum ai un rost. Să colectezi fiecare amintire și să o inserezi în obiecte sau orice lucru la îndemână, care doar ție îți trezesc anumite stări si emoții. Un fel de tezaur secret și personal de memorie pe care îl poți oferi drept cadou de bun venit în viața ta acelei persoane. Mici simboluri de recunoștință și nerăbdare.
Pe cer și-au făcut apariția câțiva nori reci și gri, auzi un stol de păsări ce zboară dezordonat, una peste alta, una lângă alta, una într-o parte, alta în cealaltă, stânga, dreapta, sus, jos, fiecare pentru ea și totul te agită. Încerci să urmărești una din ele, dar te amețește. Parcă ar fi miile de gânduri care tot îți bântuie mintea cu viteza sunetului. Rămâi confuz și sătul. Îți vine să te lepezi de tot, să arunci piatra și să iei totul de la zero. Prin mulțimea de stări ce te tot frământă, dintre nori, iese o rază, parcă rătăcită de soare care se ciocnește de tine. Începi să te liniștești.
Este timpul de culcare al soarelui și culorile apusului te calmează, te introduc într-o lume unde totul este liniștit și toată lumea iubește pe toată lumea, ai vrea să împarți liniștea cu cineva, dar nu ai cu cine așa că strângi piatra, singurul lucru pe care îl ai. Într-o zi vei strânge mâna cuiva și va împietri încleștată doar ca să poți transmite emoțiile și să simți bătăile inimii celeilalte persoane.
Soarele mereu te calmează, când în tine se aud doar valuri puternice ce se izbesc între ele, te mângâie cu căldură, când obraji îți sunt îmbujorați de la frig, te face să nu te mai simți singur, deși e la 8 minute și 20 de secunde lumină, parcă este omniprezent pentru tine. E ciudat cum ai început să asociezi totul cu soarele, chiar dacă de la început știai că tu ai în mâna piatra lunii.
Lungu-Ailenei Flavian, XI F